1. Cadrul geografic:
Comuna Cornu este situată în județul Prahova, regiunea Muntenia, Romania, fiind formată din satele Cornu de Jos (reședința) și Cornu de Sus.
Așezată în nord – vestul județului Prahova, pe valea de mijloc a râului care poartă același nume, nu departe de locul unde masivul Gârbova își dă mâna cu Subcarpații curburii externe, comuna Cornu se învecinează cu Breaza – Nistorești, la nord, cu Câmpina, la sud, cu Voila, la est și cu Breaza – Podu Vadului, la vest, aflându-se la o depărtare de 90 km – nord de capitala țării și la 70 km – sud de municipiul Brașov. Comuna Cornu se află la o distanță de aproximativ 40 de kilometri față de Ploiești, municipiul reședință de județ.
De sus, din vârful Sinoiului, de la altitudinea de 740,2 m, atât cât măsoară acesta, poți cuprinde cu privirea întreaga panoramă a comunei Cornu și a împrejurimilor sale. Tot aici este și locul de unde poți constata cu ușurință cum râurile care-i scaldă marginile – Câmpinița ( la est și sud), Prahova (la vest), Valea Rea și Balița (de la est la vest) i-au modelat terasa pe care s-a înfiripat, în timp, așezarea cu nume latinesc, dându-i o formă aproape triunghiulară, cu pante abrupte la nord și est, și domoale în rest.
Comuna Cornu se află la o altitudine medie de 550 – 600 m.
În apropiere este DN1 – E60, care leagă capitala țării de Brașov. Prin comuna Cornu trece DJ205G, iar din acest drum se ramifică, în sudul comunei, DJ101R, care o leagă de Câmpina. În comuna Cornu nu există cale ferată, dar zona de nord a comunei este foarte apropiată de gara Breaza.
Întâlnim, pe teritoriul acestei comune, păduri de foioase, livezi de pomi fructiferi și pășuni pentru vite, ce-i conferă un pitoresc aparte, dar și un climat favorabil.
Temperatura medie multianuală este de 9,5°C; maxima pozitivă a verii, cu o valoare de 36,1°C a fost înregistrată la 9 iulie 1996, iar maxima negativă de -25,1°C, la 23 ianuarie 1996.
În ce privește regimul precipitațiilor, la Cornu se înregistrează valori ce se înscriu între 50 – 80 l/an/mp. Cât privește alcătuirea geologică a terasei, precizăm că peste 70% din suprafața construibilă prezintă în subsol depozite sedimentare ce aparțin miocenului, alcătuite din marne și argile cu intercalații de nisip și gresii, dar și depozite de sare și gipsuri.
Locul depozitelor de sare este marcat de prezența izvoarelor de apă sărată la marginea de nord a terasei, în valea lui Sărăcilă, și la mijlocul ei, în apropierea căminului cultural, pe locul ce s-a păstrat în toponimie sub genericul „La Mori”. Ambele sunt utile în ameliorarea și chiar vindecarea durerilor reumatice.
Despre calitățile apei celor două izvoare de aici s-a aflat oficial, în anul 1871. Apoi, în 1883, au fost analizate din punct de vedere chimic de dr. Bernard, care le-a clasificat între apele halopogene idroiodate foarte concentrate. Iată rezultatul unei astfel de analize:
În 10 litri de apă se află o cantitate de 1 gr. 320 iod pur. În 1873, la o expoziție de la Viena, dr. Bernard le-a expus în colecția apelor minerale române. Sarea obținută prin evaporare de către dr. Bernard conține 3% iodură de sodiu. Este cea mai concentrată în iodură și clorură de sodiu, având aceeași compoziție ca aceea de la Vulcana-Băi.
Așa cum atestă și alte lucrări de referință, mai recente, izvorul din punctul „La Mori” are o concentrație de iod, clor și sodiu echivalentă cu 9,6 g/litru. Cel din valea lui Sărăcilă, de la poalele Costișului și Sinoiului, s-a păstrat în conștiința localnicilor sub numele de „Apă de leac”. Odinioară, Ion Gavrilescu, longeviv din sat, care locuia în apropiere, l-a amenajat, apoi l-a îngrijit, așa cum a putut și cât a putut, făcându-și băi reci, ca să-și amelioreze durerile reumatice. Izvoarele menționate există și astăzi, dar ele așteaptă să fie amenajate și date în folosință pentru tămăduirea suferinzilor.
2. Scurt istoric
După desăvârșirea procesului de formare a poporului român și de cristalizare a societății feudale, în secolele IX – X, s-au semnalat, așa cum atestă și săpăturile arheologice, dar mai ales izvoarele narative, numeroase comunități rurale – obștile sătești – așezate pe văile râurilor și ale afluenților acestora, cât și în locuri adăpostite din Subcarpați. Între ele, s-a aflat și Cornu, sat cu adânci rădăcini neolitice.
O viață patriarhală s-a depănat pe terasa de la ieșirea Prahovei din munți, ca și în celelalte zone din țară, cu sute de ani înainte de formarea statelor feudale românești.
Retras în nord-vestul județului Prahova, Cornu s-a înfiripat totuși la răscrucea unor drumuri importante de comunicație, cum e cel al Brașovului, pe Valea Prahovei, Predeluș, pe Doftana, și al Moldovei, pe sub dealuri.
Satul a avut un rol politic minor, în schimb a constituit un centru bisericesc prestigios, cu urmări fericite pentru dezvoltarea culturală, în primul rând a școlii, dar mai ales în ce privește continuitatea în aceste locuri a unor tradiții culturale neîntrerupte de-a lungul vremurilor.
E dificil de reconstituit din puținătatea izvoarelor viața cotidiană a corneenilor, dinainte de secolele XV – XVI. Mai mult decât probabil, Cornu a fost în acea epocă un sat mic, neînsemnat. El îi va fi atras pe unii domnitori nu atât ca sprijin pentru dobândirea sau menținerea tronului, cât mai degrabă pentru interese economice. De aceea, Cornu a rămas în umbră, în timp ce alte sate, ca de pildă Mărginenii si Filipeștii, s-au dezvoltat, intrând de timpuriu în conul de lumină al luptelor pentru putere. A fost pentru Cornu un neajuns, dar și o șansă, satul păstrându-și încă din timpurile acelea îndepărtate o frumusețe inefabilă, care i-a atras pe toți cei care l-au cunoscut.
Cele mai alese și mai interesante mărturii asupra trecutului acestui sat datează din perioada feudalismului timpuriu și, cu precădere, din epoca constituirii și consolidării statelor românești. De altfel este de remarcat că prima atestare documentară a satului Cornu datează tocmai de la începutul secolului al XVI-lea, într-un document emis de domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521).
Astfel, în hrisovul din 23 iulie 1514, este amintită moșia Cornu într-un context deosebit de grăitor pentru situația satului și pentru raporturile socio-economice care stăpâneau pe atunci societatea noastră. De aceea, ne îngăduim să cităm din el un pasaj mai mare : „…
Din mila lui Dumnezeu, Io Basarab voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul lui Basarab voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri a domniei mele de la Snagov și sfintei mănăstiri de la Glavacioc, ca să fie loc de chilie la Cornu pe Prahova, pe ocina lui Dragomir Pântei, pentru că a venit înaintea domniei mele Dragomir Pântei cu fiii săi Neag și Vladul, de au dat acel loc sfintelor mânăstiri, ce sunt scrise mai sus, loc de chilie pentru sufletul lor, fiindcă le-am dat și domnia mea, ca să le fie ocină, ohabă, neatins, după spusa domniei mele …”.
După această dată, numărul documentelor referitoare la satul Cornu sporește, oferindu-ne informații și sugestii pentru a înțelege și a urmări evoluția obștii sătești în acest răstimp istoric.
Ele atestă existența în Cornu a unei obști în forma ei cunoscută și din alte locuri, având în frunte Sfatul oamenilor buni și bătrâni. Obștea era principala formă de organizare pe care a îmbrăcat-o odinioară viața locuitorilor din Cornu – agricultori, păstori, pietrari, dogari, iar mai apoi chirigii și zidari. Ea a dăinuit vreme îndelungată și a traversat etape de dezvoltare. Ca peste tot, apariția ei s-a datorat destrămării relațiilor gentilice și nașterii celor feudale. Astfel, germenii proprietății private și contradicțiile din sânul societății gentilice slăbind, au dus treptat la înlocuirea legăturilor de rudenie cu principiul vecinătății și al teritoriului comun.
Era perioada când întreaga gospodărie a membrilor trecea treptat în proprietate privată. Numai pășunea, apele și pădurea continuau a fi comune. La rândul ei, autoconducerea a jucat un rol însemnat în cadrul obștii sătești. Obștea avea obligația să-i urmărească pe răufăcători, să-i oblige să plătească amenzi pentru delictele săvârșite pe teritoriul său. Era instituția care aducea importante avantaje membrilor comunității.
Instituție sătească veche, obștea a constituit un element trainic pentru unitatea și apărarea membrilor săi, care, așa cum am mai menționat, încă mai stăpâneau în devălmășie izlazurile, pădurile și apele. Caracterul de instituție colectivă se manifesta și printr-o conducere în comun a muncii.
Rămășițe ale obștii sătești de odinioară dăinuie până în zilele noastre. Și în prezent, colectivitatea sătească se consideră ca făcând parte dintr-o mare și puternică familie. Nunta, botezul, înmormântarea și întrajutorarea la unele munci, ca de pildă, înălțarea caselor, aratul, culesul, cositul, torsul lânii și țesutul, sunt tot atâtea prilejuri de adunare, conducere și participare a tuturor sătenilor.
Și astăzi se mai păstrează în graiul local cuvântul „obște”, iar crescătorilor de animale li se repartizează anual loc pentru fâneață și pentru pășunatul vitelor în perimetrul obștii de odinioară a satului, în locurile păstrate în toponimie: Misleanu, Cocoșatul, Vătășoaia și Lăcureni.
Stăpânirea devălmașă a pământului este atestată și prin aceea că, în perioada destrămării acesteia, când se făceau unele vânzări ale delnițelor, în actele de vânzare, se menționa că acestea n-au fost delimitate, că vânzătorul înstrăinează „partea lui cât se va alege”. În limbajul de atunci „nu erau alese” și copărtașii stăpâneau pământul în devălmășie. Terenul arabil încă se mai lucra pe locuri individuale și putea fi chiar moștenit în familie.
Documentele păstrate din epoca de care ne ocupăm reflectă sensul devălmășiei. Hrisovul din 27 iulie 1586 confirmă: „… Am dat domnia mea înscrisul domniei mele … lui Necoară grămăticul și feciorilor lui câți Dumnezeu îi va da, ca să aibă a ținea moșia Cornu, partea lui Lepădat toată și partea Stoicăi toată cât s-ar alege și ar avea din câmp din apă, din pădure și dă pretutindenea dă peste tot hotarul ...”